Când în anul 2014 a ieșit filmul ”Noe”, imediat s-a făcut vâlvă iar comentariile au abundat și pro și contra. Critici au spus că toată povestea nu e conform Bibliei, alții în teritoriul islamic au oprit filmul, pentru că nu se poate permite ca profetul (Mahomed) să fie văzut. Asa dar cu toate argumentele minore se vine cu următoarea întrebare: este sau nu reală povestea potopului universal? Dacă da, înseamnă că merită toată atenția pentru a fi studiat.
La foarte multe culturi, de pe diferite continente, există memoria unui potop uriaș și sunt evidențe antropologice despre aceasta. Există oare fizic evidențe despre Noe și potopul universal?
Inundații majore prin mișcarea apelor la tsunami
Să vedem acum ce se poate întâmpla când inundațiile sunt extreme pe tot pământul. povestea Potopului devine atât de impresionant, gândindu-ne la imensa cantitate de apă – acest lucru însemnând, fără discuție, că mișcarea apelor se făcea cu foarte mare viteză, adâncime și pe tot continentul. Așa de multă apă și cu așa viteză înseamnă că energia era foarte mare (KE = ½* adică masa* și viteza2). De aceea sunt inundațiile atât de distructive. Să ne gândim de exemplu ce sa întâmplat în anul 2011, când tsunami a devastat Japonia și energia cinetică a fost incredibilă, toate obiectele fost rase de pe vața pământiului, de la mașini, case, bărci și chiar și un reactor nuclear fiind grav avariat.

Tsunami ne arată cum doar câteva unde ‘mari’ de energie au fost suficiente să dărâme totul în calea lui.
Inundații și rocile sedimentare

Inundații într-un rîu din Ecuador. Apa este brună din cauza vitezei și acumulării de multe sedimente.
Vedem cum, atunci când apa este accelerată, transportul de sedimentele crește și particulele merg de la praf la nisip, roci și bolovani.
Atunci când râurile se umflă și în cele din urmă se inundă, apa devine brună și sedimentele (solul și rocile) devin suspendate în apă și transportate multă vreme.

Iată o vedere din satelit în care se vede Noua Anglie și se vede inundația cu apele brune, atunci când ajung în ocean. Se văd clar sedimentele.
Când apa începe să fie mai puțină și energia este diminuată, sedimentele se depozitează în straturi numite laminare iar rocile sunt stratificate într-un anumit fel.

Sedimentele de la tsunami în anul 2011 în Japonia, arată cum straturi ca o succesiune de ‘clătită’ – o semnătură clară în rocile sedimentare – în timpul mișcări apei. Aceasta este luată de pe website-ul Studiile Geologice Britanice [British Geological Survey].

Iată o secvență de al unui tsunami în Japonia în anul 859 e.n. Se vede cum rocile sedimentare au fost stivuite la aproximativ 20 și 30 de centimetri. Aceasta este luată de pe website-ul Studiile Geologice Britanice.
mâl și cenușă
————————————
jogen – depozite de tsunami
Tsunami și râurile inundate rămân ca o semnătură după ce rocile sedimentare au fost așezate și totul revine la normal.
Stratele sedimentare de-a lungul și latul pământului
Haideți acum să vedem dacă rocile sedimentare pot să producă ceva similar cu potopul universal, așa cum este descris în Biblie. Când ne întrebăm dacă așa ceva este posibil, lucrul care se observă imediat este faptul că aproape întreaga planetă este acoperită cu roci sedimentare. Puteți foarte bine să vedeți acest lucru peste tot unde apar, urmărind toate drumurile în care se văd rocile sedimentare. Ceea ce este diferit în schimb este faptul că în loc de tsunami și ceea ce s-a întâmplat în anul 2011 în Japonia, rocile sedimentele sunt mult mai întinse și adânci (groase). Vedeți câteva fotografii pe unde am fost și rocile sedimentare respective.

Formațiunile sedimentare în hinterlanduri (regiune învecinată) în Maroc, cu mulți kilometri lungime și sute de metri grosime.

Roci sedimentare în locul numit Joggins, Noua Scoția. Straturile sunt înclinate cu 30˚ și din punct de vedere vertical, pe mai mulți kilometri.

În Ontario, lingă Hamilton este un escarpament și se văd roci sedimentare pe zeci de metrii. Aceasta este o parte din escarpamentul Niagarei și se întinde pe mai multe sute de kilometri.

Formațiunile sedimentare sunt ca un turn mare peste întreaga parte mijlocie din Statele Unite ale Americi.

Iată stratele sedimentare din mijlocul Statele Unite ale Americi, groase de câțiva kilometri și lateral pe sute de kilometri. Din cartea ‘Grand Canyon: Monument to Catastrophe’ de Dr. Steve Austin.
Dacă un singur tsunami a distrus și devastat o parte din Japonia și a lăsat câțiva centimetrii pe câțiva kilometrii în interior, atunci ce mecanism poate să explice uriașa extindere pe mai multe continente și cu formațiunile sedimentare pe sute și mii de metri adâncime și mii de kilometri în extensie (inclusiv în oceane)? Este posibil ca rocile sedimentare să poarte semnătura potopului lui Noe?
Formațiunile sedimentare care se depozitează repede
Nimeni nu contestă faptul că în toată lumea exista aceste roci sedimentare, și asta într-un mod masiv. Chestiunea este însă următoarea: rocile sedimentare au fost așezate într-un singur eveniment (adică potopul lui Noe) sau dacă formațiunile masive au fost așezate succesiv prin mai multe evenimente mai mici (ca de exemplu în cazul tsunami în Japonia, în anul 2011) cu perioade de acalmie între evenimente succesive. Iată o figură în care se înțelege idea.

O ilustrare a conceptului prin care formațiunile sedimentare au fost așezate prin potopul lui Noe. Rapid Catastrophica Deposition = O depozitare rapidă în cazul unui catastrofe Time passe = timpul între evenimente
Așa cum vedeți, în modelul acesta formațiunile sedimentare (tehnic vorbind se numesc neo-catastrofă) impacturile succesive în sedimente urmate de intervale calme, fără sedimente și pe perioade lungi. În felul acesta, fiecare nou stat sedimentare se adaugă la stratele sedimentare deja depuse, în timp ce formațiunile pe care putem să le vedem în toată lumea, ajung să fie foarte groase, în literatura de specialitate ele se numesc secvențe succesive.
Solul și stratele sedimentare

Rocile sedimentare din insula Prince Edward. Putem să vedem cum starturile de sol au fost așezate deasupra stratelor de rocă, în timpul inundațiilor.
Există posibil să vedem care din cele două modele este cu adevărat în realitate? Ei bine, este destul de simplu vedem unde. Aproape peste tot în lume, înainte să vedem formațiunile sedimentare, chiar la sol este un strat de solul. Fizic, observăm că după un eveniment de sedimentare, deasupra lor este solul. În literatură se spune că solul este stratificat sau orizonturi (se spune orizontul A – cu pământ mai negru și cu multe resturi organice, apoi orizontul B – mai multe roci, etc.)

Iată un sol subțire (și copaci) în care au reușit să se formeze deasupra rocilor sedimentare în partea de mijloc al Statele Unite ale Americi, și acest lucru în timp.

Din nou, în partea de mijlocul Statele Unite ale Americi se observă clar stratul de sol. Rocile au fost formate mai devreme.
Stratele sedimentare sunt depuse și noi oceane sunt pline de viață în diferite ipostaze. Viermii, scoicile și tunelele și alte viețuitoare (în general numite bioturbație) și în timp stratele în care era viață în ocean, și care se transformă în strate sedimentare de roci în timp.
Viața în fundurile mărilor puțin adânci este de scurtă durată pentru că sunt rapid acoperite de state succesive. Aceasta este bioturbația.

Iată modelul secvențelor catastrofale cu evidențe privind solurile și bioturbațiile în succesiunea timpului.
Înțelegând aceasta putem să vedem evidențele solurilor sau bioturbațiilor și să înțelgem cum între strate sunt așa-numite separații sau timpul între evenimente. Aceasta este modelul conform căruia ‘în timp’ separațiile duc inevitabil la expunerea sedimentelor (sau mai simplu sunt șterse pur și simplu), și asta și în uscat și în apă. Dacă este așa, atunci ar trebui să vedem solul sau bioturbația în mai multe nivele. Ar trebui să vedem de mai multe ori între evenimente, soluri și/sau bioturbații care apoi sunt acoperite. Să vedem fotografie precedentă (Fotografia 24) și apoi fotografia de mai jos. Există evidențe privind solurile și/sai bioturbații?
Se vede clar că nu există nici o dovadă de strate de sol sau bioturbație în fotografia de mai sus. Să ne uităm din nou la escarpamentul din Niagara (foto 11) și să vedem că nu este nici un sol sau bioturbație în această formațiune. Observăm de asemenea că stratul cel mai de jos și cel mai de sus sunt la fel și cât de accelerat este timpul. Cu toate acestea, grosimea straturilor este între 50 și 100 de metri (fotografia 26).
Stratele sedimentare formate în anul 1980 la vulcanul Mount (munte) Saint Helens și faptul că după trei ani, 1983 straturile sunt deja fragile sau mai exact ‘crețe’ și nu întinse. (Din cartea ‘Grand Canyon: Monument to Catastrophe’ de Dr. Steve Austin.)
Straturile sedimentare, atunci când sunt formate și sunt mișcate din cauza apei, sunt permeabile și pot să fie curbate foarte ușor, ca niște cute. Nu trebuie decât câțiva ani ca sedimentele să se uște și atunci devin fragile și se sparg, așa cum am văzut în cazul erupțiilor în anul 1980 în muntele St. Helens, urmate de deversarea lacul (lacul St. Helens).
Când rocile fragile se curbează sau se rup. Iată principiul în schema următoare:
Rocile sedimentare devin foarte repede fragile și prin faptul că se îndoiesc ajung să se rupă repede.
Putem să vedem aceasta în cazul escarpamentului Niagarei și faptul că rocile se rup. După ce straturile de sedimente sunt așezate una după alta, repede devin fragile sau fisurate, așa cum se vede în cazul escarpamentului Niagarei și asta pe sute de kilometri.

Escarpamentul Niagarei și faptul că rocile sedimentare se rup prin stresul de forfecare, atunci când se fac fisurile.
Este clar că în cazul escarpamentului Niagarei, îndoirea în sus a straturilor se face atunci când rocile sedimentare devin fragile și se fisurează, ajungând să meargă în sus. Aceasta înseamnă că a fost suficient timp între două evenimente succesive ca să devină roci și să fisureze, dar nu este nevoie de milenii ci doar în câțiva ani.
În fotografia de mai jos, observăm formațiunile sedimentare din Maroc. Se vede cum formațiunile sedimentare sunt înclinate în același fel. Nu se vede cum stratele ar fi rupte prin tensiune (adică în sus) sau prin stresul de forfecare (adică spre stânga sau drenata). Singura explicație este că formațiunile erai încă pliabile și s-au cutat. Aceasta înseamnă că rocile sedimentare au fost doar câțiva ani, înainte să devină fisurate. De aici înțelegem că timpul a fost scurt între primul și ultimul strat. Dacă ar fi în timp mai lung, atunci stratele ar fi fragile, devenind fisurate sau sparte, iar toată formațiunea ar fi contorsionată.

Formațiunile sedimentare din Maroc. Toate formațiunile sunt curbe și în unison iar rocile erau încă pliabile (mai degrabă decât fracturate) și îndoite. Aceasta ne spune că timpul a fost scurt de la primul la ultimul strat.

Kaibab Upwarp = Muntele Kaibab Cross section of Grand Canyon geology showing monoclina and Kaibab Upwarp = Secțiunea perpendiculară a Grand Canyon, cu geologiea monoclinalului și Muntele Kaibab Kaibab Limestrone = Calcarul Kaibab Muab Limestone = Calcarul Muab Bright Angel Shale = Șistul Bright Angel Tapeats Sendstone = Gresia Tapeats Vishnu Schist = Șistul Vishnu 70 my = 70 de milioane de ani
Schema monoclinalului (în sus) a Grand Canyon și felul în care s-a ridicat cu 5000 de picioare – adică mai bine de1600 de metri (o milă). Adaptat de la cartea “The Young Earth” by Dr. John Morris.
Se vede cum în Grand Canyon sau îndoit stratele, adică la un moment dat s-a mers în sus (tehnic se cheamă monoclinal), similar cu escarpamentul Niagarei, prin care a parte s-a ridicat cu peste 1600 de metri sau o milă (vedem elevația diferită de la 610 metri [2000 ft] la 2133 metri [7000 ft], între cele două parți). Dar aici staturile nu au fost fisurate (ca în cazul escarpamentul Niagarei). Din potrivă, cutele formațiunilor sunt pronunțate și spre jos și spre sus, dar au fost pliabile nu și fisurate.

Iată cum în cazul gresiei Tapeats din Grand Canyon, formațiunile sedimentare sunt îndoite. Din cartea ‘Grand Canyon: Monument to Catastrophe’ de Dr. Steve Austin.
Aceasta ne spune foarte clar că timpul în care stratele de la primul la ultimul strat au fost depuse în câțiva ani (înainte ca stratele sedimentele să devină fisurate).
Potopul lui Noe versus potopul din planeta Marte
Idea că potopul lui Noe a fost adevărată este foarte controversat și articolul acesta nu poate să acopere totul, dar sper să mai vorbim și altă dată despre aceste lucruri .
Este curios și într-un fel ironic ceia ce se întâmplă astăzi. Faptul că , canalele din planeta Marte (care sunt vizibile) sugerează sau chiar postulează cum că a fost o inundație sau chiar un potop. Problema cea mare este faptul între teorie și practică exista o discrepanță, adică pe Planeta Roșie nu există apă. Dar în cazul planetei Terra, apa acoperă ⅔ din planetă și adâncimea este suficient de mare ca să acopere totul cu o milă (peste 1600 metri), dacă munții înalți și oceanele abisurile ar fi nivelate. Atunci formațiunile sedimentare au fost depuse foarte repede și culmea, fizic și observabil aceasta este realitatea și ca putem vorbii despre un cataclism uriaș. Cu toate aceste, așa ceva este o erezie și mulți oameni de știință susțin că nu a fost niciodată un cataclism pe planeta pământ. Nu vi se pare un dublu standard? Este adevărat că la Hollywood s-a făcut un film nou despre Noe, dar mitul este scris într-un mod diferite, în loc să vedem care este realitatea privind rocile din toată lumea și asta sa ne conducă a scrie în piatră istoria adevărată.