Introducere: Viziuni asupra lumii în considerare originile

Introducere

Specia umană este chintesenţa conceptului de colectivitate. Spre deosebire însă de toate celelalte specii colective, noi oamenii suntem singurii capabili a ne transmite experienţa, tradiţiile, cultura în mod raţional şi simbolic, fără a face apel la gene, hormoni, feromoni etc. Utilizarea limbajului simbolic, a informaţiei independente de materie şi energie, ne-a permis şi continuă să ne permită înţelegerea legilor fundamentale care guvernează întregul univers şi pe noi înşine.

Din cele mai vechi timpuri şi până acum aproximativ 150 de ani, am atribuit aceste legi unui Creator divin (diferit ca nume şi urmând scenarii mai mult sau mai puţin similare ale Creaţiei). În una din naraţiunile Creaţiei – cea iudeo-creştină – Creatorul este raţional şi a creat – ex nihilo – un univers raţional. Mai mult, “coroana creaţiei Sale” – fiinţa umană – poartă “chipul şi asemănarea Sa” şi, poate chiar mai important decât aceasta, posedă acelaşi tip de raţiune cu însăşi Creatorul. Concluzia este clară: omul poate analiza raţional Creaţia, cel puţin până la momentul iniţial unde raţiunea îşi atinge limitele în faţa conceptului de Nimic (Nihilo). Nu este de mirare că într-un atare context, tocmai combinaţia dintre spiritualitatea oarecum prolixă a Europei occidentale (inerentă având în vedere geneza popoarelor din această zonă) şi creştinism a dat naştere ştiinţei moderne. Cum însă tentaţia “triumfului raţiunii” este peste puterile omeneşti, nu a fost decât o chestiune de timp, de “masă critică” de informaţie ştiinţifică, până la desprinderea raţiunii de revelaţia de sorginte divină şi transformarea ei în valoare umană supremă.

Apariţia şi instaurarea conceptului de “legi ale naturii” – în opoziţie cu supranaturalul – raţionale, cuantificabile şi verificabile prin experimente repetabile are o îndelungă istorie, de la Aristotel şi până în secolul al XXI-lea. Faptul că aceste legi – în temeiul aceleiaşi raţiuni – trebuiau să preexiste materiei şi energiei (de vreme ce acestea se supun respectivelor legi) nu pare să fi deranjat şi nu îi deranjează nici azi pe marii avocaţi ai naturalismului. Or ceva anterior materiei şi energiei (care, după câte ni se spune şi azi, sunt singurele componente fundamentale ale universului) nu poate fi material; alternativa este – oricât am încerca să o dregem – supranaturalul. Până şi fizica originilor universului ne vorbeşte de o secvenţă temporală – anterioară timpului Planck – în care legile care guvernau universul erau cu totul altele, imposibil de cunoscut, ba chiar şi de imaginat, pe căi raţionale. Nu este aceasta în fond o formă de definire a supranaturalului?

Pentru a ascunde aceste premise cu totul adverse interpretării naturaliste a originilor universului (şi în anumite situaţii chiar explicării aspectelor actuale ale universului), o întreagă armată de credincioşi – enoriaşi ai zeului Raţiune – a construit un edificiu ştiinţific elaborat şi cvasi-esoteric faţă de care omul de rând are o atitudine extatică cu puternice accente de divinaţie. Laboratorul de cercetare a devenit un soi de sanctuar secret din care ies periodic marii ayatolahi ai ştiinţei aducând mesaje solemne ce iau uneori aspectul de verdicte. Mass-media preia din zbor aceste verdicte şi plină de zel face din ele titluri de o şchioapă care fac acum înconjurul lumii într-o clipită. Nu rareori însă uită să menţioneze cuvintele cu care unii oameni de ştiinţă şi-au început anunţurile, cuvinte aparent umile de genul “se pare că”, “dacă…atunci”, “credem că” etc. Dacă avem răbdarea şi perseverenţa de a cerceta sursele primare – articolele din revistele de specialitate – la o analiză mai atentă şi lipsită de prejudecăţi vom descoperi că aproape întreg edificiul ştiinţific modern pleacă de la o seamă de postulate şi condiţionale, mascate cu abilitate de o terminologie preţioasă.

Rostul acestei cărţi nu este “critica ştiinţei pure” (dacă îmi este îngăduită această parafrază) şi nici o pledoarie pentru o ştiinţă alternativă. Singurul lucru pe care sper să-l realizez prin ea este demitizarea ştiinţei – mai ales în domeniul originilor – readucerea la statutul ei corect, de instrument al cunoaşterii umane, limitate prin definiţie. Din nefericire, ştiinţa a fost ridicată – în primul rând de către finanţatorii ei care au obiective financiare precise – la statura unei religii păgâne şi atotputernice. Deşi poate suna cel puţin lipsită de modestie, această întreprindere este în realitate accesibilă oricui este dispus a fi circumspect cu oricare afirmaţie postulantă a ştiinţei “oficiale”. Departe de a fi exhaustivă, abordarea pe care o propun încearcă să scoată la iveală slăbiciunile, neadevărurile, jumătăţile de adevăruri sau adevărurile puse sub obroc care au permis construirea amintitului edificiu ştiinţific. Doresc sincer ca cititorii să fie cei care vor trage concluziile şi vor judeca gravitatea unor manipulări. Cred cu tărie că fiecare om are dreptul să încerce a judeca singur ce i se oferă drept “ştiinţă” şi mai ales de ce. Cum însă învăţământul public este complet înregimentat într-o paradigmă unică – evoluţionismul – o atare judecată nu este posibilă fără “reversul medaliei”. Abia atunci când cunoaştem faptele reale (şi nu cosmetizate pentru a se conforma paradigmei unice) putem judeca singuri, în cunoştinţă de cauză şi – lucru de maximă importanţă – putem alege paradigma ce ni se pare cea mai apropiată de Adevăr. Aceasta înseamnă în ultimă instanţă alegerea unei viziuni despre lume şi viaţă şi implicit un anumit comportament social.

Dacă această viziune este evoluţionismul (naturalismul), atunci concluzia logică este: o singură viaţă, o singură distracţie şi o singură moarte. În interiorul unei astfel de viziuni, societatea devine o sumă de indivizi hedonişti în ultimă instanţă, practicând un soi de dans buf al respectului faţă de semen şi societate – cu atât mai sofisticat şi ipocrit cu cât societatea este mai “civilizată” – în spatele căruia se ascunde un imens egoism, o neobosită căutare a satisfacţiei personale cu orice preţ. Şi, de vreme ce “supravieţuirea celui mai adaptat” este esenţa evoluţiei oricărei specii, ba chiar a oricărui individ al unei specii, competiţia – subtilă sau brutală, cinstită sau mai puţin cinstită, organizată sau spontană – competiţia deci, devine motorul societăţii umane. Paradoxal, în sânul unei astfel de societăţi se cheltuiesc sume uriaşe pentru a oferi o şansă celor cu felurite handicapuri! Pare că undeva în străfundurile conştiinţei sociale (şi individuale, negreşit) “ceva” se revoltă împotriva egoismului feroce. Ceva preexistent (dar nu genetic) strigă în pustiul existenţei hedoniste din sufletul omului, aducându-i aminte parcă, de o cu totul altă chemare, de un cu totul alt destin. De unde vine însă această chemare? Solidaritatea speciei nu este cu siguranţă o explicaţie căci specia umană este singura care face eforturi considerabile pentru a proteja pe cei născuţi cu handicapuri în timp ce selecţia naturală acţionează în mod implacabil (şi orb) în toată lumea vie. Acest comportament “nenatural” al speciei umane trebuie să îşi aibă originea altundeva.

Dacă viziunea despre lume şi viaţă este creaţionismul, lucrurile se schimbă fundamental. Existenţa unui Creator care afirmă deschis că omul este creat ‘după chipul Său, după asemănarea Sa’ explică şi originea compasiunii umane. Nu numai raţiunea ci şi compasiunea divină se regăsesc în “asemănarea Sa”. Iar dacă acelaşi Creator trimite creaţiei sale un mesaj lipsit de echivoc verbalizat în forma “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” selecţia naturală, supravieţuirea celui mai adaptat, competiţia – cu totul antagonice mesajului divin – se dovedesc a fi extrapolări umane eronate ale unor principii funcţionale specifice lumii vii dar nu şi societăţii umane.

Puterea paradigmelor este surprinzătoare. Dacă spre exemplu ar fi găsite urme fosilizate de paşi umani şi de dinozauri pe aceeaşi faţă de strat (ba chiar şi oase de oameni şi de dinozauri fosilizate împreună) creaţionistul creştin ar spune: „Iată dovada supremă că Biblia este adevărată, că oamenii şi dinozauri au trăit şi murit împreună în timpul Potopului lui Noe”. Evoluţionistul ateu ar spune: „Iată dovada supremă că omenirea va evolua aşa de mult încât într-o bună zi va crea o maşină a timpului şi oamenii se vor întoarce zeci de milioane de ani în trecut să vadă dinozaurii pe viu”. Mai mult, dacă o persoană ar fi declarată moartă de către persoane autorizate, îngropată şi după trei zile ar reveni vie din mormânt, creaţionistul creştin ar spune: „Iată dovada supremă că Biblia este adevărată, ca Hristos a înviat din morţi.” Evoluţionistul ateu ar spune: „Iată dovada supremă că teoria universurilor paralele (multi-versurilor) este corectă, omul acesta venind dintr-un univers paralel în care nu a murit.”

Paradigmele sunt cele care permit interpretarea faptelor şi în realitate ceea ce se descoperă în teren nu reprezintă dovezi ci doar fapte. Abia odată interpretate în interiorul unei paradigme, faptele devin dovezi.

Cu siguranţă unii se vor întreba odată ajunşi aici, dacă punerea faţă în faţă a paradigmelor evoluţionistă şi creaţionistă nu conţine un viciu de fond. Cum putem compara o paradigmă ştiinţifică cu un set de credinţe? Este oare corect a numi ‘creaţionismul’ o paradigmă? Ei bine da, cu condiţia diferenţierii creaţionismului ştiinţific de creaţionismul religios (biblic, vedic, daoist etc.). Creaţionismul este ‘ştiinţific’ atunci când porneşte de la aceleaşi date primare de la care porneşte şi evoluţionismul, foloseşte aceleaşi instrumente (materiale şi intelectuale) şi respectă aceeaşi logică elementară a experimentului şi modelului teoretic. Diferenţa fundamentală rezidă în poziţia faţă de origini: evoluţionismul alege poziţia naturalistă conform căreia universul a început ca rod al întâmplării pure şi al proprietăţilor materiei (fără a explica de unde vin acele proprietăţi); creaţionismul alege poziţia supranaturală conform căreia universul a fost creat de o fiinţă infinită în termenii universului nostru, care a stabilit atât legile naturale cât şi aspectul iniţial al tuturor componentelor universului.*

Aici ajungem la o chestiune fundamentală ce pare a fi fost definitiv tranşată în favoarea evoluţioniştilor: ştiinţă este numai explicaţia naturalistă a lucrurilor şi orice este în afara ştiinţei este doar mit. Şi totuşi, oameni de ştiinţă celebri, nu întotdeauna teişti, au avut alte păreri, ignorate fireşte, dar care reprezintă produse ale aceloraşi minţi care au contribuit la naşterea şi creşterea unor ramuri moderne ale ştiinţei. Astfel, Einstein spunea:

 

“Ştiinţa trebuie să se resemneze a recunoaşte existenţa unor evenimente non-naturale chiar dacă nu le poate studia.”1

 

Deci a recunoaşte existenţa non-naturalului (sau supranaturalului) este cât se poate de ştiinţific! Pe de altă parte, de ce am respinge o teorie ca neştiinţifică pentru că pleacă de la premisa existenţei supranaturalului, dar am accepta o teorie care nu se bazează pe supranatural ci pe nişte “legi inexplicabile” (adică legi fără o explicaţie naturalistă). Robert Jastrow, director şi fondator al Institutului Goddard pentru Cercetări Spaţiale o recunoaşte clar:

 

“Anumite postulate despre evenimente individuale în domeniul cuantic nu sunt legi şi nu au explicaţii cunoscute în termenii unor legi; mai mult, ele nu pot avea explicaţii în termenii unor legi, dacă teoria contemporană a cuanticii este corectă, aşa cum se pare că este. Dar ele vor rămâne postulate dacă această teorie este corectă…”2

……

Mie mi se pare că astronomia a dovedit că există forţe care acţionează în acest univers şi se plasează dincolo de puterea actuală de descriere ştiinţifică; literal, acestea sunt forţe supranaturale, pentru că se găsesc în afara corpului de legi naturale.”3

 

Wernher von Braun, creatorul programului Apollo şi director al Centrului de Zbor Spaţial Marshall din cadrul NASA, spunea:

 

“În timp ce acceptarea unui design al universului ridică la limită chestiunea unui Designer (un subiect aflat în afara ştiinţei), metoda ştiinţifică nu ne permite să excludem date care ne conduc la concluzia că universul, viaţa şi omul sunt bazate pe design. A fi forţat să crezi numai într-o singură concluzie – că totul în univers s-a produs numai prin întâmplare – ar viola însăşi obiectivitatea ştiinţei…

….

… Imposibilitatea de a concepe o chestiune aflată la limită (şi care va rămâne întotdeauna în afara investigaţiei ştiinţifice) nu ar trebui să poată elimina orice teorie care explică relaţiile dintre datele observate şi este utilă pentru predicţii.”4

 

Păstrând în minte cugetările acestor oameni de a căror inteligenţă şi onestitate nu ne îndoim, să remarcăm că nu există nici o dovadă primară a felului în care a început universul, şi cu atât mai puţin mărturii directe ale începuturilor. În esenţa lor ambele paradigme (evoluţionism şi creaţionism) se întemeiază pe credinţă, produsul lor fiind în final o formă de religie. Există două moduri ştiinţifice de a verifica o paradigmă sau ipoteză: experimentul şi predicţia. Cum pentru originea universului problema experimentului este departe de o soluţie acceptabilă, rămâne predicţia. În acest domeniu creaţionismul se dovedeşte a face mai multe predicţii confirmate de realitate decât evoluţionismul. Un exemplu grăitor îl reprezintă lipsa formelor fosile intermediare (aşa-numitele ‘verigi lipsă’). Pentru evoluţionism ea reprezintă o problemă insurmontabilă, “un secret profesional” cum recunoaşte unul din marii paleontologi ai lumii, Stephen Jay Gould. Căci dacă ideea de evoluţie transspecifică (macroevoluţie) este corectă, atunci întreaga istorie “multimiliardară” (în ani, bineînţeles!) a pământului ar trebui să abunde de forme intermediare, de fiinţe aflate pe diferite trepte ale transformării dintr-o specie în alta. Şi asta indiferent dacă abordarea este filogenetică (prin arbori genealogici) or cladistică (grupe cu caractere comune, mai degrabă decât descendenţe comune). Or în realitate aceste forme sunt, în cel mai pur şi real înţeles caragialesc, ‘admirabile, sublime dar lipsesc cu desăvârşire’!

Pentru creaţionism, care susţine crearea şi implicit fixitatea speciilor (dar admite variaţiile intraspecifice), lipsa formelor intermediare este o predicţie evidentă. Iar realitatea arhivei fosilifere demonstrează cu încăpăţânare că toate speciile apar brusc, perfect adaptate nişei ecologice pe care o ocupă, există pentru o vreme şi apoi dispar brusc, fără a da naştere unor descendenţi mai evoluaţi.

O altă predicţie evoluţionistă invalidată de realitate este sensul evoluţiei. Dacă evoluţie înseamnă transformarea simplului în complex (la toate nivelele de structurare ale universului), a dezordinii în ordine, a primitivului în evoluat, cum se face că cea de a doua lege a termodinamicii stăpâneşte în mod absolut, şi deci dezorganizarea, entropia este adevăratul sens al “evoluţiei”? În fapt, pentru a nu jigni vocabularul, termenul corect ar fi “involuţiei”. Celebrul Isaac Asimov recunoaşte aceasta în cei mai clari termeni posibili:

 

“Din tot ceea ce cunoaştem, toate schimbările se produc în sensul creşterii entropiei, al creşterii dezordinii, al creşterii caracterului aleator, al epuizării.”5

 

Iar Jeremy Rifkin spunea în 1980:

 

“Legea entropiei va domni ca o paradigmă suverană asupra următoarei perioade istorice. Albert Einstein a spus că este legea dintâi a tuturor ştiinţelor; Sir Arthur Eddington s-a referit la ea ca la o lege metafizică supremă a întregului univers”6

 

Din punct de vedere creaţionist, predicţia în acest domeniu este clară: pornind de la o organizare desăvârşită, universul cu tot ceea ce conţine el (inclusiv specia umană) alunecă pe panta dezorganizării, de-structurării, alterării. Adică exact ceea ce dovedeşte şi confirmă la nesfârşit cea de a doua lege a termodinamicii!

Vă rog să judecaţi iubiţi cititori care din cele două paradigme este mai conformă cu realitatea? Şi, mai grav, care din cele două paradigme violentează în mod voit, conştient şi încăpăţânat realitatea? Dacă ar fi să rezumăm în termeni simpli poziţia evoluţionistă, o variantă are fi: “Indiferent de ce spun unele date primare, unele experimente sau chiar logica elementară, evoluţia trebuie să existe căci nu se poate altfel!” Este simptomatic felul în care a reacţionat biologii prezenţi la o întâlnire cu matematicienii în 1967 în Statele Unite la institutul Wistar din Philadelphia, când cei din urmă au demonstrat imposibilitatea matematică a macroevoluţiei: “Şi ce vreţi să spuneţi, că Dumnezeu a creat lumea?” E clar, nu-i aşa? Dacă este imposibil ca lumea să se fi născut la întâmplare şi să fi evoluat de la simplu la complex, atunci nu putea să fi fost decât creată aşa cum este!

Odată ajunşi la acest punct, trebuie să facem următoarea observaţie: departe de a fi doar o paradigmă a ştiinţelor naturii, evoluţionismul este paradigma fundamentală a lumii în care trăim. În zilele noastre socialul, politicul, economicul, chiar şi culturalul sunt adânc pătrunse sau chiar definite de această idee. Ni se spune că societatea a evoluat de la comuna primitivă la post-modern, că politica a evoluat de la conservatorism la neoliberalism, că economia a evoluat de la agricultura primitivă la computerizare, că de la picturile rupestre la post-modernism s-a produs o evoluţie uluitoare (deşi Picasso a suspinat la ieşirea din peştera Lascaux spunând: “Noi nu am inventat nimic!!”). Şi pentru că şi specia umană a evoluat, nu era cu putinţă ca toţi oamenii să fie pe aceeaşi treaptă a evoluţiei. Urma logic de aici că cei primitivi trebuiau să dispară – şi asta şi fac din clipa în care ideea, sintetizată de Darwin, a văzut lumina tiparului în 1859. Din ce în ce mai eficient, mai gospodăreşte. Şi pentru că neoliberalismul este în vârful piramidei evoluţiei politice, trebuie nu-i aşa să accelereze dezintegrarea oricărei alternative (primitive sau depăşite, se înţelege), cu adepţii ei cu tot. Şi cum poate să facă asta mai bine decât cu bombe inteligente şi militari docili şi eficienţi? Şi, dacă robotul este mai eficient decât muncitorul uman, ce nevoie mai este de acesta din urmă? Este deci nu numai logic, dar şi moral şi mai ales progresist să-i forţezi pe toţi să se robotizeze sau să renunţe la acele ramuri economice care nu pot fi robotizate… Şi dacă cele 5 simţuri nu mai sunt suficiente pentru a percepe arta ajunsă pe culmile evoluţiei, trebuie musai să-ţi îndopi organismul cu te miri ce substanţă care să-ţi exacerbeze “simţirea artistică”. Şi toate acestea numai pentru că evoluţia înseamnă progres, de la simplu la complex, de la primitiv la sofisticat, de la ceilalţi la noi!!

Cum a fost totuşi posibil să se ajungă aici, când practic întreaga Europă a fost profund (şi pe alocuri sincer) creştină? Mai întâi pe calea violenţei extreme caracteristică Revoluţiei Franceze (care a desfiinţat – prin scurtare de cap – un sistem de guvernare, corupt fără îndoială de către reprezentanţii săi, de sorginte divină) şi mai apoi printr-o o strategie subtilă şi multă răbdare, specifice societăţii britanice, care a desfiinţat pe cale ştiinţifică motivaţia ideii de transcedental.. Vom vorbi despre toate acestea mai târziu.

Cartea aceasta reprezintă o însumare şi detaliere a unei serii de prelegeri pe care le-am susţinut de-a lungul unui traseu sinuos de mai bine de 5.000 km ce m-a purtat prin principalele centre universitare ale României. Scopul acestor prelegeri a fost oferirea alternativei creaţioniste tuturor celor lipsiţi de dogmatism şi mai ales, acelor tineri (şi mai puţin tineri) creştini care îşi simt credinţa ameninţată şi ridiculizată de imperialismul agresiv şi intolerant al evoluţionismului monopolist de stat. Aceasta deoarece în România creaţionismul ştiinţific este practic necunoscut. Foarte puţina literatură tradusă a fost epuizată rapid, fără a mai exista reluări, ediţii ulterioare etc.

Parte a efortului meu de cercetare creaţionistă (care a inclus şi include consultarea unei vaste bibliografii creaţioniste), cele 6 prelegeri au fost gândite şi materializate în Power Point, prezentarea mea verbală fiind mult mai amplă decât ceea ce apare în imagini. În plus, la fiecare prelegere au existat multe, din fericire foarte multe, intervenţii, comentarii şi întrebări din partea publicului. Şi a mai existat ceva, ca un fel de numitor comun al tuturor prelegerilor: întrebarea “Unde putem găsi toate aceste materiale?” Răspunsul meu a fost mereu acelaşi; “În vasta literatură creaţionistă de specialitate, din care din nefericire nu –s-a tradus în româneşte decât foarte puţin iar acele titluri nu se mai găsesc astăzi.” Răspunsul acesta a fost urmat întotdeauna de frustrare şi într-o bună zi, cineva (regret sincer că nu-mi mai amintesc nici numele nici localitatea) m-a întrebat: “Dar de ce nu scrieţi o carte?” Abia în acea clipă egoismul meu s-a speriat şi s-a retras o vreme, suficient ca să-mi permită să mă pun în situaţia acelor tineri care au auzit o seamă de lucruri incitante, poate chiar şocante şi iconoclaste şi ar fi dorit să le detalieze, să le studieze şi să-şi construiască o părere temeinică, pornind de la o analiză critică. Aveam apoi să aud această întrebare repetată de multe ori.

Aşa am ajuns să scriu această carte şi le sunt recunoscător tuturor acelora care m-au încurajat prin interesul lor genuin şi spiritul lor viu şi lipsit de dogmatism. Lor, mai ales lor li se datorează şi adresează această carte. În plus, întrebările, comentariile şi criticile lor mi-au permis să elimin o seamă de zone gri, slăbiciuni şi chiar erori ale formei iniţiale a prelegerilor. Sunt conştient că forma iniţială şi repetarea unor teme cu ocazia celor 26 de prelegeri de creaţionism pe care le-am susţinut marchează structura acestei cărţi, “rotunjimea” ei tematică. Pentru aceasta merit toate criticile şi reproşurile. Am păstrat planşele originale pentru a fi de folos celor care vor dori să le utilizeze în şcoli sau alte locuri publice. Cât despre titlurile prelegerilor, unele le-am păstrat ca atare (sub forma titlului capitolelor) altele le-am modificat. Primul capitol – ca şi prima prelegere – este mai amplu, fiind gândit ca o introducere tematică în principalele teme ale disputei creaţionism/evoluţionism, într-un anumit sens fiind de sine stătător şi oferind o argumentaţie de ansamblu.

Faţă de prelegerile propriu-zise, abuzând oarecum de spaţiul mult mai generos al unei cărţi, am adăugat o cantitate substanţială de informaţie şi foarte multe citate pe care le-am considerat relevante.

Aş dori să închei cu o declaraţie de principiu: sunt un om de ştiinţă şi nu doresc în nici un fel să aduc atingere acestei adevărate instituţii. Am admirat şi voi continua să admir oamenii de ştiinţă oneşti care, dincolo de tăria propriilor argumente rezultate din cercetarea lor, refuză dogmatismul instituţional al establishmentului ştiinţific, fiind deschişi alternativelor rezultând din datele ştiinţifice experimentale. În fapt, îmi dau seama că sintagma “om de ştiinţă onest” este o tautologie! Un adevărat om de ştiinţă nu poate fi decât onest, de vreme ce adevărul este obiectivul său fundamental. Din nefericire, ceea ce am observat şi eu şi mulţi alţi colegi în ale ştiinţei, principiul enunţat de comunitatea ştiinţifică americană în anii ’70 : “În ştiinţă adevărul nu se votează ci se demonstrează” este aplicat în realitate sub forma “În ştiinţă adevărul nu se demonstrează ci se dictează” – de către cei puternici, bineînţeles! Dar ce înseamnă “puternic” în ştiinţă astăzi? Înseamnă a avea putere de decizie privind orice activitate într-un laborator, într-un institut sau un minister. Sau a fi laureat al premiului Nobel. Or, cum ştiinţa se face cu bani mulţi, foarte mulţi, finanţatorul este în realitate cel care dictează. Într-un articol din 9 iunie 2005, ziarul Washington Post spunea următoarele:

„Peste 5% din oamenii de ştiinţă care au răspuns unui chestionar confidenţial au admis că au aruncat la gunoi date care contraziceau cercetările lor anterioare sau au recunoscut că au folosit căi ocolite pentru a încălca anumite restricţii legale. …

Şi peste 15% au admis că au schimbat elementele, ba chiar şi rezultatele studiilor lor pentru a satisface sponsorii, sau că au ignorat anumite date pentru că au avut o „presimţire” că nu erau corecte…

Lipsa de onestitate în lumea ştiinţifică reprezintă o îngrijorare ce stă să dea în clocot de multă vreme. Mulţi suspectează spre exemplu că Gregor Mendel, călugărul Austriac (de fapt ceh, n.a.) care a dovedit cu o precizie suspectă legile geneticii, a manipulat cifrele dimpreună cu mazărea sa.” (Mendel a folosit mazărea în experimentele sale, n.a.)

Deci, dacă veţi întâlni ironie sau o atitudine de critică deschisă în această carte, ea se adresează fie acelor “oameni de ştiinţă” care au făcut pactul cu Mamona (banul în metafora lui Hristos), fie celor care se tem de consecinţele propriilor rezultate ştiinţifice, preferând a se menţine în interiorul protejat şi călduţ al establishmentului evoluţionist. Văd în aceasta un soi de instinct gregar, de spirit de grup (haită mă tem…). Păcatul lor este întreit: au trădat ştiinţa adevărată pentru ştiinţa bine remunerată, au oferit politicienilor un instrument foarte puternic şi pe care ei, oamenii de ştiinţă nu îl mai pot controla şi în fine, au permis îndoctrinarea şi chiar pervertirea multor generaţii de tineri care ar fi putut construi o lume mai bună decât cea în care trăim.


* Un mod simplu de a exprima această dihotomie este întrebarea: „Ce este etern, Dumnezeu sau materia?” Căci ceva/cineva trebuie sa fie etern. Cei ce cred că materia este eternă (caz în care Dumnezeu nu mai este creator ci numai demiurg) trebuie încă să explice de unde vin legile naturii care controlează materia şi energia (care, aşa cum am menţionat, trebuiau să preceadă materia şi energia).  Cei ce cred că Dumnezeu (creatorul ex nihilo) este etern, nu au evident de rezolvat această enigmă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *